vampiri

DESPRE VAMPIRI

Vampirul este unul dintre cele mai vechi mituri populare, cu nenumarate legaturi cu alte legende si superstitii. In acelasi timp imaginea este interconectata cu o multitudine de perversiuni. Este vorba despre un mit universal deoarece nu este specific pentru nici o traditie culturala. Toate acestea ar indica existenta unei reprezentari psihice a mitului, necesare proiectiei si diseminari, o reprezentare care a existat din cele mai indepartate timpuri si care poate fi considerata ca fiind una din cele mai arhaice imagini pe care le cunoastem.
O simpla privire aruncata variatelor mitologii celor din trecut reveleaza tendintele vampirice ale multora din zeii creati de om. Putem gasi toate acestea in legendele si mitologiile grecilor si romanilor, ca si in restul Europei, Asia si in unele parti din Africa. Toti acesti zei erau cu totii dedati bautului si suptului sangelui. In mod similar intalnim un intreg grup de zeitati in lamaismul tibetan, Vajra, care beau sange pentru a obtine controlul asupra vietii si mortii. Intr-una din cele mai vechi povesti pastrate, legenda lui Ghilgames, erou al unei povestiri babiloniene, tema vampirului apare deja cu caracteristicile descrise intr-o maniera atat de precisa incat pare sa fie identica cu cea a acelor vampiri din evul mediu si din timpurile mai apropiate prezentului. Ca mai veche descriere a unui vampir apare pe un vas preistoric asirian. Imaginea arata un om copuland cu un vampir fara cap. In Mexico pre-columbian vampirii apar sub numele de "sihuateteo", este vorba despre femei care au murit la nasterea copiilor. Vampirul chinez, Ching Shih, frecvent citat in povestile dinastiei T'ang, isi are originile intr-un trecut mai indepartat si are o asemanare mult mai mare cu corespondentul sau Occidental. Este foarte posibil ca mitul vampirului sa fi venit in Europa Occidentala prin India, via Turcia si Balcani.
Vampirul, unul dintre cele mai revelatoare si fertile mituri ale timpului nostru, isi face pentru prima oara intrarea triumfala in literatura europeana intr-una din lucrarile lui Byron. Insusi lordul Byron a fost un prototip ideal pentru toti vampirii care au existat sau vor exista; aristocrat prin nastere, puternic si seductiv, libertinul cinic si erudit al Vechiului Regim traia in el. El a anticipat in multe privinte barbatul narcisic si decadent al sfarsitului de secol. In vesnica lui cautare de senzatii noi, Byron a transformat incalcarea valorilor intr-o valoare pozitiva, ilustrand prin viata sa si prin operele sale rasturnarea completa a valorilor traditionale produsa de revolutia franceza. La celebra inrunire ce a intampinat nasterea lui Frankestein, in vila Diodati, casa lui Byron aflata la tarmurile lacului Leman, poetul a conceput faimosul sau eseu "Fragment dintr-un roman" care a fost publicat ca un postscriptum la "Mazepp" in 1819. Aceasta a fost replica sa la o povestire ("Vampirul") scrisa de John Polidori (London 1819). Profitand de absenta lui Byron, Polidori a inceput sa dezvolte un concept schitat de Byron, plagiindu-i ideea si devenind astfel primul vampir literar, care si-a extras inspiratia in intregime de la marele poet.
Goethe, Baudelaire si Le Fanu (Carmilla, 1872) toti acestia au scris despre vampir, nu mai vorbim de Bram Stoker creatorul lui Dracula (1897). Printre cei care au marcat inceputurile acestei traditii a vampirismului literar trebuie sa-l includem si pe marchizul de Sade. In "Justine", placerea obtinuta de unul din personaje la vederea sangelui curgand din venele unei victime, este detaliata explicit. Cu rare exceptii tema vampirului este in mod evident absenta din literatura psihanalitica. Totusi imi vin in minte, imediat, doi autori : Ernst Jones si Otto Fenichel. In cartea lui referitoare la cosmaruri, Ernst Jones dedica un intreg capitol acestei teme, oferind astfel un punct de vedere psihanalitic si cea mai intinsa tratare a temei intalnita pana acum. Ernst Jones a descris vampirul ca pe un "spirit nocturn care il prinde pe cel adormit intr-o imbratisare care il va seca de sangele sau: in mod evident acesta apare ca un produs cosmarului". In cartea sa "Teoria psihanalitica a nevrozelor", Fenichel descrie sexualitatea infantila notand frecventa cu care "putem observa fantasme de sugere de un tip oral sadic directionate impotriva obiectelor" si continua folosind cuvantul vampir cu privire la acestea.


PRIMII VAMPIRI

Cele mai vechi legende despre vampiri s-au pastrat de patru mii de ani si vin de la asirienii si babilonienii din Mesopotamia. Acestia se temeau de Lamastu, o zeita demonica ce vina oameni. In legendele asiriene, Lamastu (in traducere, „cea care sterge”), fiica zeului Anu, se furisa noaptea in casele oamenilor, fura sau ucidea bebelusii in leagane sau chiar in pintecele mamei, vina si adulti, sugea singele barbatilor tineri, provocind boli, sterilitate si cosmaruri. Deseori, Lamastu este descrisa cu aripi si gheare de pasare, iar uneori – cu cap de leu. Pentru a se proteja de aceasta, femeile insarcinate purtau amulete cu Pazuzu, un alt zeu rau, care a infrint-o cindva pe Lamastu.

Lamastu este asociata cu Lilith, o figura proeminenta din unele texte iudaice. Scrierile despre Lilith variaza considerabil, dar versiunea cea mai vehiculata a povestii este ca ar fi fost prima femeie. Dumnezeu i-ar fi creat pe Adam si pe Lilith din pamint, din care cauza intre ei aparusera in curind neintelegeri. Lilith a refuzat sa i se mai supuna lui Adam si a plecat din Eden, nascindu-si propriii copii. Dumnezeu a trimis trei ingeri sa o aduca inapoi. Fiindca ea a refuzat, ingerii i-au promis ca-i vor ucide zilnic cite 100 de copiii pina cind va hotari sa se intoarca. Lilith, in schimb, a jurat ca va distruge copiii oamenilor. Imaginea lui Lilith ca ucigasa de copii, se pare ca a fost preluata direct din legenda despre Lamastu. Si Lilith este descrisa ca un demon cu aripi si gheare ascutite, care vine noaptea sa fure copiii nou-nascuti sau fetii din femeile insarcinate. Desi este descrisa ca o creatura terifianta, Lilith are calitati seducatoare. Evreii credeau ca ea vine noaptea la barbati sub forma unui succubus (femeie-demon care intretine contacte sexuale cu barbatii, cind acestia dorm).

Grecii antici se temeau de niste creaturi asemanatoare, in special de Lamia, o demonita cu cap si trunchi de femeie, dar cu partea de jos a corpului - de sarpe. Intr-o versiune a legendei despre Lamia, aceasta a fost una dintre amantele muritoare ale lui Zeus. Plina de gelozie si furie, sotia lui Zeus, zeita Hera, a innebunit-o pe Lamia si ea si-a mincat toti copiii. Cind si-a dat seama ce a facut, Lamia s-a infuriat atit de tare, incit s-a transformat intr-un monstru nemuritor care, din gelozie, a inceput sa suga singele pruncilor. Grecii se temeau si de Empusai, fiica malefica a lui Hecate si zeita vrajitoriei. Aceasta, putind sa-si schimbe infatisarea, iesea noaptea din Hades (lumea subterana), sub forma unei femei frumoase, si seducea pastorii de pe cimp, devorindu-i. O creatura similara, Baobhan Sith, se face prezenta si in folclorul celtic.

Vampirii apar si in mitologia Asiei. Printre personajele de cosmar, descrise de folclorul indian, sint Rakshasa (o creatura care isi poate schimba forma si devoreaza copii) si Vetala. Ambii demoni preluau controlul asupra cadavrelor si atacau oamenii vii. Folclorul chinez ne spune ca unii morti pot sa se ridice din mormint si sa se intoarca in lume. Aceasta se intimpla atunci cind spiritul unei persoane (p’o) nu putea ajunge in lumea de dincolo, din cauza faptelor rele comise in timpul vietii. Spiritul, infuriat de soarta-i oribila, readucea trupul la viata si ataca oamenii noaptea. Un mort – deosebit de periculos, cunoscut si ca Kuang-shi (sau Chiang-shi), putea sa zboare si sa ia diverse forme. Acesta era acoperit de par alb, avea ochi rosii, stralucitori, si isi musca victimele cu dintii ascutiti.

Triburile nomade si negustorii au raspindit diferite legende despre vampiri in intreaga Asie, Europa si Orientul Mijlociu. Cu timpul, diversele elemente ale acestor povesti se combinau, creind alte mituri despre vampiri.



ISTORIA MISTERIOASA A VAMPIRILOR

ncă din cele mai vechi timpuri, oamenii au vorbit despre monştri şi spirite malefice, din rîndul cărora s-au detaşat vampirii, fiinţe hidoase care se hrănesc cu sînge şi care sînt nemuritoare. În cele ce urmează vom încerca să aruncăm o privire asupra elementelor care au dus la apariţia legendelor privind vampirii, asupra semnificaţiilor psihologice ale acestor creaturi şi vom încerca să oferim o explicaţie vampirismului.

Arhitectura unui mit modern
În cărţile contemporane, în filme şi în documentare, vampirii sînt nişte creaturi incredibil de elaborate. Conform mitologiei, însă, fiecare vampir a fost la un moment dat om. Vampirii se hrănesc cu sînge şi vînează numai noaptea. De obicei, sînt beneficiarii unor incisivi puternici şi ascuţiţi, cu ajutorul căror îşi muşcă victimele de gît.
Legendele privind aceste creaturi se întîlnesc în culturile majorităţii popoarelor. Cea mai celebră creatură de acest gen, întîlnită în America de Sud şi Centrală, este El Chupacabra, despre care se spune că a făcut cele mai multe victime din întreaga istorie a vampirilor.
Vampirii se pot prezenta sub forma unor fiinţe umane normale, care sînt, dotate, însă, cu o extraordinară putere de seducere, dar şi sub forma unor animale.
Se spune despre aceste creaturi că sînt nemuritoare. În realitate, însă, ele pot fi distruse prin supunerea lor unei lumini puternice, prin ardere, prin stropirea cu apă sfinţită sau prin expunerea la usturoi.
Figura vampirului, aşa cum o cunoaştem astăzi, este o invenţie de dată recentă, fiind opera lui Bram Stoker, cel care în 1897 a scris celebra carte "Dracula", care a fost adaptată în numeroase filme şi care a constituit o sursă de inspiraţie pentru o multitudine de alte cărţi.

Nopţile bîntuite ale Mesopotamiei
Nimeni nu poate spune cu certitudine cînd au apărut primii vampiri, dar există date care arată că, în urmă cu 4.000 de ani, vechii asirieni şi babilonienii din Mesopotamia se confruntau deja cu astfel de figuri ciudate. Mesopotamienii vorbeau despre Lamastu sau Lamashtu, o zeiţă-demon care se hrănea cu oameni. În legendele asiriene, Lamastu era fiica zeului Anu. Ea intra în casele oamenilor, noaptea, şi răpea sau omora copiii. De asemenea, îi ataca şi pe adulţi, cărora le putea provoca diverse boli, şi, uneori, se hrănea cu sîngele tinerilor bărbaţi. Uneori, această zeiţă se prezenta în faţa oamenilor cu chipul unui leu. Pentru a se apăra de Lamastu, femeile însărcinate purtau amulete care îl întruchipau pe Pazuzu, un zeu care lupta împotriva demonilor.
Lamastu este asociată cu Lilith, o figură întîlnită în foarte multe texte evreieşti. Conform unei legende extrem de vechi, Lilith, care a fost creată de Dumnezeu din pămînt, odată cu Adam, a părăsit Edenul şi a dat naştere propriilor copii. Dumnezeu a trimis trei îngeri să o convingă să se întoarcă şi, pentru că ea a refuzat, i-a promis că o va face să ucidă cîte 100 de copii pe zi, pînă se va reîntoarce în Eden, transformînd-o astfel într-o adevărată ucigaşă de bebeluşi.
Vechii greci aveau şi ei o creatură asemănătoare, Lamia, o zeiţă cu cap de femeie şi cu trup de şarpe. Legenda spune că Lamia a fost una dintre iubitele lui Zeus. Geloasă şi, în acelaşi timp, furioasă, soţia lui Zeus, Hera, a blestemat-o pe Lamia să-şi mănînce toţi copiii pe care-i va naşte. Pentru a se apăra împotriva blestemului, Lamia s-a transformat într-un adevărat monstru şi a început să se hrănească numai cu sîngele copiilor. Creaturi asemănătoare pot fi întîlnite şi în legendele celte, indiene sau chineze.

Strigoi, upiri şi vîrcolaci
În ultimii 1.000 de ani, legendele despre vampiri au fost mult îmbogăţite, prin contribuţia culturilor est-europene. Legenda lui Dracula, de exemplu, este inspirată clar din folclorul est-european, mai precis din cel românesc. Toţi aceşti vampiri aşa-zis noi prezintă anumite particularităţi şi caracteristici, dar, cu toate acestea, pot fi încadraţi într-o singură categorie: demoni (reprezentanţi ai diavolului), oameni care mor şi care sînt retrimişi pe pămînt.
Cei mai renumiţi vampiri europeni sînt upirul rus, vîrcolacul grecesc şi strigoiul românesc. Conform legendelor, strigoii reprezintă spriritele unor persoane care au murit şi s-au reîntors printre cei vii. Spre deosebire, însă, de upiri sau de vîrcolaci, strigoii trebuiau să treacă prin mai multe stagii înainte de a se întoarce pe Pămînt. Într-o primă fază, strigoii sînt invizibili şi-şi manifestă prezenţa prin mutarea mobilei sau furarea mîncării. După o anumită perioadă de timp, însă, ei devin vizibili, luînd înfăţişarea unei persoane în viaţă. Se spune despre ei că nu părăsesc casa în care au ajuns prima dată şi că se hrănesc cu sînge.
În perioada imediat următoare întoarcerii lor pe Pămînt, strigoii trăiesc în sicrie, fapt care permite uciderea lor prin arderea corpului. După şapte ani, însă, ei pot trăi oriunde doresc, luînd înfăţişare umană şi începînd, practic, o nouă viaţă.

Isteria vampirismului cuprinde Europa de Est
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, isteria vampirismului a cuprins întreg estul Europei. Oamenii relatau permanent despre prezenţa unor vampiri, iar autorităţile ajunseseră chiar să deshumeze morţii, pentru a-i identifica şi arde pe vampiri. Toată această nebunie a dus şi la realizarea unor studii academice despre vampiri, lucrări care l-au inspirat şi pe irlandezul Bram Stoker în scrierea celebrei cărţi "Dracula". Chiar dacă se îndepărtează mult de realitate, Stoker a reuşit să se impună cu cartea sa, prin intermediul a două elemente, pe care a ştiut să le exploateze foarte bine. În primul rînd, a amplasat acţiunea în munţii Transilvaniei, într-o regiune plină de mister, inspirîndu-se din relatările despre vampirii din estul Europei şi din folclorul ţigănesc, iar în al doilea rînd a reuşit să brodeze pe marginea legendelor, cu elemente inovative, care au dat o mare credibilitate cărţii.
Stoker a plecat de la brutalitatea care-i era caracteristică lui Vlad Ţepeş (faptul că-şi trăgea duşmanii în ţeapă nu era doar o legendă) şi care era recunoscută ca atare de români, dar şi de istorie, şi a transformat-o în vampirism, lucru care nu este menţionat în nici una dintre scrierile despre fostul domnitor al Ţării Româneşti. Ideea este că inovaţiile lui Stoker au prins la public, fapt care i-au permis să creeze primul vampir modern din istorie. Să nu uităm, însă, că această carte a prins în mod special la popoarele cu o mitologie extrem de bogată şi cu o predilecţie extraordinară spre legende.




TEORIA VAMPIRILOR


Teoria care pare a fi cea mai posibila este ca virusul vampiric altereaza structura ADN-ul uman, iar vampirii ageless sunt transformati prin schimbul de sange si nu nascuti. Astfel ca, un om nu se poate naste vampir ageless... ci el ajunge asa prin convertire. Acesti vampiri au nevoie constanta de sange pentru a supravietui si pentru a se mentine sanatosi. Din cauza evolutiei lor si contrar credintei populare, ei nu am nevoie de cantitati enorme de sange in fiecare seara, nu sunt ucigasi. Putin sange de la un „donator" (deoarece vampirii rareori/ niciodata nu consuma sange de la un donator ce nu le permite) este deajuns sa le asigure o supravietuire.



ORIGINILE CREDINTEI IN VAMPIRI

Desi majoritatea oamenilor de stiinta au cautat sa afle in folclor originile credintei in vampiri, unii istorici au incercat sa cerceteze originile fizice ale acesteia. Motivul: exista unele boli ce ar putea provoca un comportament vampiric.
Una dintre acestea este porfiria, o maladie genetica rara, de care se poate imbolnavi o persoana din 200 de mii si care presupune nereguli in producerea de heme – un pigment din singe, bogat in fier. Oamenii cu forme grave de porfirie sint foarte sensibili la razele solare, au dureri abdominale puternice si pot sa sufere de delir acut. Altii au gura si dintii rosietici, din cauza producerii neregulate a pigmentului. In trecut, maladia se trata prin consumul de singe pe cale orala, care corecta dezechilibrul din organism, desi nu exista nicio dovada clara in privinta eficacitatii acestui tratament. Daca porfiria se depisteaza la parinti, probabilitatea transmiterii ei la copii este de 25 la suta. In istoria medicinii sint descrise circa 80 de cazuri de porfirie ereditara acuta, considerata incurabila. Se presupune ca, in unele cazuri, aparitia ei este o consecinta a incestului. Despre legatura dintre porfirie si vampiri, pentru prima data s-a expus Lee Illis din Hampshir. In 1963, el a prezentat Asociatiei Regale de Medicina monografia „Despre porfirie si etiologia capcaunilor”, care continea o trecere in revista amanuntita a descrierilor istorice despre vampiri, comparate cu simptomele porfiriei.

O alta radacina fizica probabila a credintei in vampiri poate fi catalepsia, o boala ciudata, asociata cu epilepsia, schizofrenia si altele care afecteaza sistemul nervos central. In timpul unei crizei de catalepsie, omul pur si simplu ingheata: muschii ii devin rigizi, trupul i se raceste, iar bataile inimii si respiratia ii incetinesc. Un suferind de catalepsie acuta poate fi confundat cu un cadavru. Astazi, medicii dispun de cunostintele si instrumentele necesare ca sa determine daca un om este viu sau mort, dar in trecut oamenii se bazau doar pe aparente. Despre imbalsamare nici nu se stia pe atunci, asa ca oricine parea sa fie mort era inhumat deodata. O criza de catalepsie poate dura mai multe ore sau chiar zile in sir. De aceea, unii „morti” isi reveneau in mormint si, daca groapa nu era prea adinca, reuseau sa iasa si sa se intoarca acasa.

Si procesul de descompunere a cadavrelor poate sa sugereze credinta oamenilor in vampiri. Faptul ca unghiile si parul mortilor continua sa creasca, iar gazele din corp devin expansibile, sporind volumul abdomenului, ca si cum defunctul ar fi mincat, da unele impresii de viata. Iar infigind o tepusa intr-un asemenea cadavru, acesta ar putea sa erupa, eliberind tot felul de fluide, fapt prin care generatiile de altadata ar fi inteles ca mortul s-a hranit cu oameni vii.

Desi aceste lucruri au putut alimenta frica de „morti vii”, originile credintei in vampiri sint, probabil, mai mult de ordin psihologic. Fiind unul dintre cele mai misterioase aspecte ale vietii, moartea a preocupat adeptii culturilor din toate timpurile. Una dintre caile de a o accepta este personificarea mortii intr-o forma tangibila, respectiv, crearea unor personaje ce ar reprezenta-o. Vampirii personifica, in special, partea intunecata a umanitatii. Lilith, Lamastu si alte demonite sint opusul „sotiei si mamei bune”. In loc sa le poarte de grija sotului si copiilor, ele omoara pruncii si seduc barbatii. La fel, „mortii vii”, in loc sa-si ajute familiile, le maninca. Prin asocierea raului cu personaje supranaturale, oamenii pot sa-si controleze propriile tendinte negative, exteriorizindu-le. Or, aparitia, de-a lungul istoriei, a creaturilor monstruoase in imaginatia oamenilor, precum si fascinatia continua a acestora fata de vampiri, demonstreaza ca manifestarea temerilor noastre, prin intermediul acesti monstri, tine de natura umana.




VAMPIRII ENERGETICI

METODE DE APARARE
Aşadar, am încercat să studiez unul dintre fenomenele cele mai complicate. Pe cît de dificile sînt percepţia şi înţelegerea sa, lupta împotriva lui şi a efectelor sale, pe atît de des se întîlneşte în viaţa de toate zilele. Este vorba de aşa-numita intervenţie energetică. Se poate spune şi astfel: atacul psihic.
De ce se întîmplă aşa ceva? Cum se resimte? In ce constă pericolul? Să încercăm să răspundem la întrebările puse. Ce ne trebuie pentru aceasta? Experienţa vieţii şi, înainte de toate, o minte deschisă cunoaşterii, desprinsă din plasele raţionalismului. Ne-am obişnuit să vedem doar o parte a lumii. Ceea ce răzbate cîteodată întîmplător, „printre rînduri", din Cartea Vieţii se întîmplă să fie greu de captat. Uneori, dimpotrivă, scînteia cunoaşterii poate fi ascunsă sub un strat gros de reziduuri mistice.
Primul pas: să detectezi pentru tine acest hotar îngust dintre „mistică" în conştiinţa domestică (ceva ce parcă nici nu există) şi realitatea supusă legilor pînă la deformare. Al doilea pas trebuie să fie pătrunderea treptată şi atentă în profunzimea acestei stări intermediare. Tocmai atunci se iveşte şi posibilitatea de a avea asupra tabloului adevărat al vieţii un punct de vedere cît de cît corespunzător. Partea raţională este reprezentată în concluziile mele de ştiinţa tradiţională. Ei bine, cum se împotriveşte ea şi nu vrea să admită concurenţa! Consolidîndu-se temeinic pe tot parcursul secolului al XlX-lea, secolul cercetărilor şi descoperirilor fundamentale, a fost mfrîntă în mod extrem de neplăcut de cele mai recente cercetări.
Dar şi ştiinţa trebuie să se schimbe, să recunoască şi ea că tradiţia şi drumul bătut sînt limitative şi să se dezvolte. În continuare partea „mistică , ceea ce este iraţional şi inaccesibil înţelegerii, trebuie căutată în feluritele învăţături filozofice şi în religiile diferitelor popoare. Şi nu este obligatoriu să fii excesiv de perspicace pentru a descoperi ce multe au în comun ideile unitare care le străbat. Surprinzător prin frumuseţea şi construcţia lui este sistemul de cunoştinţe alcătuit de străvechii învăţaţi orientali. Respectivele cunoştinţe au fost receptate şi uşor reformulate de ocultismul occidental. Astfel că, împreună, oferă acea metafizică în care m-am obişnuit să cred şi de care mă folosesc bazîndu-mă pe terminologia şi semnificaţiile ei.
Studiind problema luată în colimator în această lucrare, intervenţiile energetice, caut iar şi iar sprijin şi explicaţii în această ezoterică - adică neştiută de toţi şi într-o oarecare măsură tainică - ştiinţă.
In natură schimbul energetic se realizează permanent, în lumea energiei trăieşte şi de asemenea există omul. Toată viaţa lui este un circuit energetic în diferite doze de emisie şi absorbţie. Cînd omul produce el însuşi energie necesară pentru a exista în raport cu ceilalţi oameni, îşi dăruieşte energia, primind-o în schimb pe a altora, în felul acesta oamenii relaţionează, fac schimb de senzaţii, de strîngeri de mînă, de sentimente, cuvinte, gînduri. Dar unii oameni, ca urmare a unei imaturităţi sufleteşti şi a lenei sau însuşirilor egoiste, preferă să ia mai mult decît oferă. Captîndu-şi energia necesară, ei comit atacuri energetice - în esenţă, un furt de forţe vitale.
Aceasta se evidenţiază mai mult sau mai puţin conştient sau inconştient, dar cît de frecvent este fenomenul scapă închipuirii multora. Nu trebuie uitat că noi nu trăim pe pămînt doar aşa, de florile mărului, şi că în fiecare dintre noi are loc în permanenţă o luptă între Dumnezeu şi Diavol. Dar oamenii sînt „orbi", ei nu ştiu, nu văd ce se întîmplă înjurai lor. Iar războiul forţelor subtile este de asemenea invizibil pentru ei. Unde are el loc? Care sînt ţelurile Iui? Lumea însăşi este acest război continuu şi cîmpul de operaţii îl reprezintă omul. Iată şi de ce am apelat la un termen militar precum e „atacul". Forţele întunecate nu trebuie niciodată subevaluate. Ele invadează în permanenţă şi se fac prezente în acele manifestări ale vieţii omeneşti unde controlul minţii este slab. Prin urmare, ce se întîmplă în decursul schimbului energetic inegal? În ce constă pericolul? Acest fenomen este numit frecvent „vampirism". Legendarii vampiri din poveste parcă se hrăneau cu sîngele propriilor lor victime. Ce fel de sînge beau şi ce fel de vampiri sînt? Astea sînt basme! Aşa ceva nu există! mi se va spune. Eu pot răspunde într-un singur fel: cît de mult aş vrea să fie acestea basme!
În realitate, desigur, ar fi fost mai adecvat să numim acest fenomen vampirism numai în cazul în care are loc un atac cu totul conştient, indiferent de felul în care îl resimţim. Astfel de cazuri există, se înţelege, dar sînt foarte rare. Fenomenul despre care vorbim în fapt s-ar numi mai propriu parazitism, o dorinţă conştientă sau inconştientă de a trăi pe socoteala altuia.


ELIZABETA DIN TRANSILVANIA


Pe parcursul istoriei, au existat mai multi oameni cu un comportament vampiric. Cel mai faimos vampir a fost Elizabeta de Bathory, o nobila din Transilvania, care a trait intre 1560–1614. Elizabeta, fiind ingrozita de gindul ca imbatrineste, era convinsa ca imbaierea in singe – poate si consumul acestuia – este secretul unei infatisari tinere. Cu acest scop, ea a torturat si a ucis sute de oameni, majoritatea victimelor ei fiind fete tinere. Cind faptele Elizabetei au devenit cunoscute, ea a fost judecata si inchisa in castelul sau, unde a si murit.




VAMPIRII DIN BANAT

În urmă cu trei ani, un incident petrecut într-un sat din judeţul Dolj a ajuns să îngrozească Europa, după ce povestea a fost difuzată de canalele internaţionale de ştiri. Pe 28 decembrie 2003, Petre Toma, din satul Marotinu de Sus, comuna Celaru (judeţul Dolj), a fost înmormântat în cimitirul din sat. După câteva zile, mai mulţi membri ai familiei celui decedat au început să se simtă rău, acuzând tot felul de dureri. Gheorghe Marinescu, cumnatul lui Petre Toma, a considerat că bătrânul s-a transformat într-un strigoi care îi nenoroceşte pe cei în viaţă, motiv pentru care s-a decis să apeleze la un ritual care presupunea înghiţirea unei băuturi "magice" făcute din inima mortului. În noaptea de 9 spre 10 ianuarie 2004, Marinescu şi alţi cinci vecini de-ai săi s-au dus în cimitir, l-au dezgropat pe Toma (foto), au despicat pieptul cadavrului şi i-au tăiat o bucată din inimă. Cei şase au făcut un foc la o răspântie de drumuri, au ars bucata de inimă, iar cenuşa rezultată a fost pusă într-o cană cu apă, din care au băut. Pentru majoritatea bătrânilor din Marotinul de Sus, smulgerea inimii de la cadavrele celor care au trecut în nefiinţă şi incinerarea acesteia nu sunt noutăţi, în ultimii ani, peste 20 de morminte din cimitirul din sat fiind profanate de localnici.




VAMPIRII,OAMENI BOLNAVI?

In secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, isteria vampirismului a cuprins intreg estul Europei. Oamenii relatau permanent despre prezenta unor vampiri, iar autoritatile ajunsesera chiar sa deshumeze mortii, pentru a-i identifica si arde pe vampiri. Toata aceasta nebunie a dus si la realizarea unor studii academice despre vampiri, lucrari care l-au inspirat si pe irlandezul Bram Stoker in scrierea celebrei carti "Dracula". Chiar daca se indeparteaza mult de realitate, Stoker a reusit sa se impuna cu cartea sa, prin intermediul a doua elemente, pe care a stiut sa le exploateze foarte bine. In primul rind, a amplasat actiunea in muntii Transilvaniei, intr-o regiune plina de mister, inspirindu-se din relatarile despre vampirii din estul Europei si din folclorul tiganesc, iar in al doilea rind a reusit sa brodeze pe marginea legendelor, cu elemente inovative, care au dat o mare credibilitate cartii. Stoker a plecat de la brutalitatea care-i era caracteristica lui Vlad ?epes (faptul ca-si tragea dusmanii in teapa nu era doar o legenda) si care era recunoscuta ca atare de romani, dar si de istorie, si a transformat-o in vampirism, lucru care nu este mentionat in nici una dintre scrierile despre fostul domnitor al ?arii Romanesti. Ideea este ca inovatiile lui Stoker au prins la public, fapt care i-au permis sa creeze primul vampir modern din istorie. Sa nu uitam, insa, ca aceasta carte a prins in mod special la popoarele cu o mitologie extrem de bogata si cu o predilectie extraordinara spre legende. Prima ecranizare dupa "Dracula" a fost realizata in 1931, cu Bela Lugosi in rolul principal, dupa care au urmat zeci si zeci de filme, fidele cartii sau, din contra, pline de elemente si inovatii moderne. O contributie majora la raspindirea legendelor despre vampiri a avut-o si scriitoarea Anne Rice, iar mai nou celebrul serial de televiziune "Buffy, spaima vampirilor". Ultima realizare in materie de vampiri o constituie asa-zisul exemplar psihic. Acest vampir, de timp nou, poseda o energie psihica extraordinara si are puterea de a lasa fara energie orice alta persoana, fara ca aceasta sa stie efectiv ce i se intimpla. Dar, bineinteles, si acest vampir este tot o inventie a unor scriitori, chiar daca unele elemente constituiente pot fi intilnite si in legendele despre vampiri din urma cu 1.000 de ani.


DRACULA,INTRE LEGENDA SI ADEVAR ISTORIC


Dracula – asa cum este perceput astazi – constituie rezultatul interferentei unor fapte istorice reale, intrate în legenda, legate de domnia lui Vlad Tepes – Dracula, al consemnarilor unor cronicari ai vremii, cu intentia de a-l pune pe marele voievod într-o lumina nefavorabila, amplificate în secolele urmatoare prin asocierea cu personajul romanului de fictiune „Dracula”, aparut în Anglia, în 1897, avându-l ca autor pe scriitorul irlandez Bram Stoker.
Adevarul despre domnitorul Tarii Românesti Vlad Tepes (1456-1462; 1476) este cunoscut din numeroase lucrari apartinând istoricilor români si straini. Convins ca numai o domnie puternica în interior putea sa asigure ordinea în tara si sa organizeze cu succes apararea ei de primejdiile externe Vlad Tepes recurge la o domnie autoritara, impune supusilor sai cinstea si harnicia ca virtuti; necinstea (hotia) lenevia si viclenia erau pedepsite cu asprime prin tragerea în teapax, o pedeapsa cruda, dar care poate fi înteleasa doar în raport cu epoca în care a trait, o epoca de mare cruzime, care a cunoscut si alte pedepse, la fel de aspre, cum ar fi arderea pe rug, spânzuratoarea etc..
Ca urmare a masurilor sale drastice, Vlad Tepes a reusit sa instaureze ordinea în tara: „strain de mila si de îndurare – spune istoricul A.D.Xenopol – el puse cumplita lui fire în slujba tarii sale si dupa ce o curata de rele launtrice, el puse piept înjosirii în care cazuse tara”.


Faptele sale au atras însa ura multora dintre contemporanii sai. Acestia l-au defaimat si acuzat de întelegeri cu turcii contrare intereselor tarii; a fost închis de catre regele Matei Corvin si mai târziu chipul sau de om crud, dar care a pus „cumplita lui fire în slujba tarii sale”, a fost asociat cu vampirul Dracula, personajul principal din celebrul roman de fictiune „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker aparut la Londra în 1897 si considerat de catre Oscar Wilde „poate cel mai frumos roman din toate timpurile”.


Legatura care se face între personajul din romanul lui Bram Stoker si domnitorul Vlad Tepes-Dracula este sugerata chiar de catre autor, care consemneaza: ”… a fost într-adevar acel voievod Dracula care si-a dobândit numele împotrivindu-se turcilor peste marele fluviu chiar de la frontiera cu Turcia”6. Bram Stoker crede ca acesta nu a fost un om obisnuit „caci de-a lungul secolelor s-a vorbit de el ca de cel mai iscusit, cel mai viclean dar si cel mai viteaz dintre fiii tarii de dincolo de padure, spiritul lui ager si vointa lui de fier au intrat cu el în mormânt si lupta si acum”. Aici autorul face legatura cu credinta legata de strigoi, a caror existenta, imaginata de credintele populare, nu se sfârseste odata cu generatia din care provine: „Ne-mortii (adica strigoii, vampirii) sufera de blestemul nemuririi, spune Bram Stoker, trec dintr-o epoca în alta înmultindu-si victimele, sporind relele lumii …”.


Personajele din romanul „Dracula” sunt rezultatul fanteziei autorului, dar faptele contelui Dracula si sfârsitul acestuia au la baza credintele populare legate de existenta unor forte ale raului: vampiri sau strigoi. În credintele mai multor popoare vampiri sunt oamenii morti care în virtutea unei pedepse sau a unui blestem din timpul vietii, îsi parasesc noaptea mormântul si ratacesc printre oamenii vii care dorm si le sug sângele – singura lor hrana. Tot vampir este considerat si liliacul, un animal care ziua traieste în pestera iar noaptea iese si le suge sângele oamenilor.* În America centrala si în America de Sud vampirii sunt o specie de lilieci mari care se hranesc cu sângele pasarilor si mamiferelor surprinse în somn. În celebra sa lucrare Odisseea, poetul antic Homer, identifica liliacul cu sufletele mortilor.


În credintele populare din spatiul carpato-danubiano-pontic corespondentul vampirului în acceptiunea de oameni morti care îsi parasesc noaptea mormântul si ratacesc printre oamenii vii pe care-i surprind în somn si le fac o multime de neplaceri si daune, le sug sângele si iau laptele de la vite, este strigoiul. Poate fi strigoi viu, acela care – dupa cum consemneaza folcloristul I. Aurel Candrea - „toata ziua îsi vede de treburi ca ceilalti oameni, dar noaptea îndata ce a adormit îi iese sufletul care se duce sa se întâlneasca cu alti strigoi, iar trupul ramâne ca mort pe pat. Sufletele acestor strigoi … ucid copii si le sug sângele, iau mana de la vaci si de la semanaturi”. Acelasi autor spune ca „atunci, când moare una dintre aceste fiinte despre care se crede ca a fost strigoi se vâra prin inima o frigare înrosita în foc sau un par pentru ca sufletul ei sa nu mai poata iesi din mormânt si sa nu mai chinuiasca oamenii noaptea”.


În mitologia româneasca sunt si strigoi morti, acele spirite ale mortilor care provin din oamenii fosti strigoi în viata sau la care li s-a gresit ceva din rânduielile de la înmormântare, au ratacit drumul spre lumea de dincolo sau nu au avut cu ce sa-si plateasca vamile. Pe lânga daunele pe care le fac oamenilor în viata – spune Sim. Fl. Marian – strigoii morti „manânca rând pe rând câte un membru din familia lor sau le manânca numai inima si le sug sângele”.


Asa cum este interpretat astazi, Dracula apare în persoana voievodului Tarii Românesti, Vlad Tepes, sub al carui chip (înfatisat într-o xilogravura din „Povestirile germane despre Dracula Voievod” aparuta la Nurenberg în 1488) este reprezentat în numeroase reclame comerciale. În aceasta ipostaza nu mai este privit ca o adevarata personalitate istorica, ci ca un vampir asa cum este cunoscut, de catre turistii occidentali, din romanul lui Bram Stoker si din numeroasele filme care au fost turnate în Vest, începând din anul 1922.
Astfel, în timp ce portretul domnitorului român, care apare pe coperta editiei Povestirilor germane, publicata la Bamberg, în 1491, sugereaza un simt al dreptatii pe care l-a transpus în viata, cu mijloace de o cruzime deosebita, judecate dupa normele epocii contemporane, dar tipice epocii în care a trait, imaginea transpusa pe ecran ne reda un Dracula cu o figura de o cruzime ce nu mai are de-a face cu spiritul de dreptate. Aceasta imagine, fantezista si înfioratoare, este pe gustul turistului plecat în cautarea senzationalului si care, odata ajuns în România, a asociat si castelul Bran (care prin înfatisarea si amplasarea sa degaja un aer de mister) cu locurile pe unde a bântuit imaginarul Dracula.


Castelul Bran, unul dintre cele mai valoroase monumente de arhitectura medievala din România, cu functii istorice, militare si economice, este cunoscut de catre turistii din întreaga lume drept Castelul lui Dracula.
Majoritatea turistilor, dupa ce viziteaza castelul Bran, pleaca dezamagiti ca nu l-au întâlnit pe Dracula – Vampirul care suge sângele oamenilor, cunoscut din filme si asociat cu figura domnitorului român Vlad Tepes – Dracula. Si nu-l întâlnesc pentru ca vizitatorii nu fac distinctie între o realitate istorica si o povestire la originea careia stau atât personajul din romanul lui Bram Stoker, intitulat Dracula, în care actiunea are la baza credintele populare despre strigoi si vampiri cât si legendele despre Vlad Tepes, în special acelea care-l prezinta ca pe un voievod crud. Interferenta personajului principal din romanul Dracula cu legendele despre domnitorul real Vlad Tepes – Dracula, o personalitate de referinta a istoriei românilor, a dat nastere unui personaj imaginar cunoscut sub numele de Dracula vampirul, ca întruchipare a unui duh rau, care tulbura linistea oamenilor, îi chinuie si pe cei intrati sub stapânirea lui îi transforma în aceste forte ale raului. Acest personaj exista la nivelul imaginarului si nu poate fi ilustrat într-o expozitie muzeala asa cum este cea din Castelul Bran.


Castelul Bran a fost botezat castelul lui Dracula în urma cu trei decenii, de catre turisti, în special americani, veniti în cautarea lui Dracula din filmele de groaza realizate dupa romanul lui Bram Stoker. Turistii au surprins la intrarea în Transilvania un castel care prin înfatisare se asemana cu castelul descris de catre autorul irlandez. De aceea l-au botezat Castelul lui Dracula. Ce legatura poate fi între Dracula din imaginatia turistului venit în cautarea vampirului si Castelul Bran? Este simplu. Daca este vorba de domnitorul Tarii Românesti, istoria consemneaza mai multe campanii întreprinse de catre Vlad – Tepes – Dracula de pedepsire a negustorilor sasi brasoveni care nu se supuneau poruncilor voievodului cu privire la comertul prin târgurile din Tara Româneasca. Si este logic ca trecerea sa se fi facut pe la Bran, trecatoarea cea mai apropiata de Brasov, care facea legatura cu Târgovistea, resedinta domnului muntean. Relatiile cu castelanii de la Bran nu vor fi fost prea cordiale, întrucât acestia erau reprezentanti ai cetatii Brasovului, ostil lui Vlad Tepes.
Daca Vlad Tepes a stapânit Castelul Bran e greu de raspuns întrucât documentele scrise nu consemneaza acest lucru. Dar documentele existente în arhive cu privire la Cetatea - Castel Bran, atâtea câte se mai pastreaza, sunt cu caracter preponderent administrativ; se refera la veniturile si cheltuielile de pe domeniul cetatii Bran si în foarte mica masura la evenimente cu caracter politico-militar. Se poate sustine însa ca în toamna anului 1462, dupa ce oastea regelui Ungariei, Matei Corvin, l-a prins în apropierea cetatii de la Podul Dâmbovitei, de lânga Rucar, situata la cca 25 km de Bran, domnitorul Vlad-Tepes a fost dus la Castelul Bran si închis aici timp de vreo doua luni, dupa cum consemneaza recentul volum Vlad-Tepes Dracula, Editura Mirador, Arad, 2002, autor Gheorghe Lazea Postelnicu. De aici a fost dus si întemnitat la Cetatea Visegrad.


În ceea ce priveste vampirul, cunoscut în folclorul românesc sub denumirea de strigoi, (denumirea de vampir este întâlnita la sârbi) este de mentionat faptul ca si în satele Branului se pastreaza credinta cu privire la existenta unor duhuri rele numite steregoi (varianta a strigoiului). Batrânii satelor îsi amintesc ca pâna în urma cu o jumatate de secol se credea ca existau anumiti oameni în viata – strigoi – care ziua duceau o viata normala, iar în timpul noptii în somn, sufletele lor paraseau trupul si bântuiau prin sat si chinuiau oamenii în somn. Aceste duhuri rele bântuiau de la miezul noptii pâna la primul cântat al cocosilor, când nu mai aveau puterea de a pricinui rele oamenilor.
Credinta în strigoi si celelalte duhuri rele reprezinta o componenta a mitologiei populare. Ea poate fi povestita, imaginata de fiecare individ. Dar dincolo de acest univers imaginar populat cu vampiri si fantome, turistul poate întâlni la Bran o realitate care-i va bucura si odihni sufletul.
Cu imaginea fiorosului Dracula în gând, venit la Bran, turistul va putea întâlni în pitorestile locuri din aceasta zona de munte ciobani cu turme la pascut sau la cositul ierburilor, ale caror femei tes la razboi textilele ce împodobesc interioarele caselor sau pregatesc mâncaruri traditionale (bulzul ciobanesc, pastrama, laptele batut etc.) atât în propria gospodarie cât si în pensiuni pregatite anume pentru cei ce vor sa petreaca la Bran de la rasaritul si pâna la apusul soarelui si chiar peste noapte când poate, în vis, va veni si Dracula vampirul a carui forta se va ofili la vederea catelului de usturoi asezat de gospodina deasupra usii la intrare pentru ca asa stie ea din batrâni ca se apara casa de duhurile rele.